Când ne-am mutat la noua noastră casă din Marolles-en- Brie, ştiam că avem unde merge la biserică. La şapte minute de mers cu mașina, se afla parohia francofonă a părintelui Georges, care se află sub jurisdicția Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.
L-am întâlnit prima oară la Saint-Sulpice; un părinte cu blândeţea şi înfăţişarea unui bătrân Crăciun. Cu barba albă, lungă, potrivit la înălţime, cu faţa foarte senină şi veselă şi mâini calde de bunic. Slujea acolo o dată pe lună. Ținea predica mereu
după citirea Sfintei Evanghelii, în franceză. Mereu scurtă, dar cât să umple inimile de Duh, de Domnul, cu vârf şi îndesat. Vorbea esențial, fiinţial şi hrănitor.
Când ne-am mutat, am aflat că el slujea chiar acolo, la Sucy- en-Brie, oraşul vecin cu al nostru. Ne-a întâmpinat cu multă dragoste şi ne-a făcut să ne simțim imediat ca într-o familie. Își arăta mereu grija faţă de enoriaşi. De exemplu, când după puțin timp am lipsit de la Sfânta Liturghie, ne-a sunat să ne întrebe dacă suntem bine.
Mereu ne amintea de dragostea lui Hristos pentru noi, pe care cu adevărat o cunoştea. Dincolo de neputinţe, de slăbiciuni, mici şi mari, pe care să I le arătăm cu sinceritate Fiului lui Dumnezeu, ne îndemna să nu uităm cât de mult El ne iubeşte. Și mereu Îi mulțumea pentru toate Domnului şi ne învăța și pe noi să Îi mulțumim şi să fim mulţumitori. De multe ori simţeam că, cu mantia dragostei lui, acoperă toate păcatele celor prezenţi, de parcă ne-ar fi apărat în fața Domnului, ca El să ne primească aşa urâţi cum eram, cu preţul plătit de el, să fie el certat şi nu noi. Rugăciunea lui era simplă, profundă, adevărată; cu ochii închişi, chipul ancorat în Domnul şi brațele deschise. El ne spunea: „Hristos este în mijlocul nostru, Hristos e în noi. Să fim sinceri, cu noi înşine şi cu El. Să
ne deschidem inimile către El şi
să i le prezentăm, spunându-l şi arătându-l: Uite, asta sunt, atât pot acum şi aici, dar ştiu că Tu eşti în inima mea şi mă iubeşti şi aşa nu deznădăjduiesc, ci mă bucur.”
Când făcea agapă la biserică, întâi împărţea tuturor mâncare şi apoi mânca el. Și după aceea împărțea din nou, din belşug. Aducea mereu la agape vinuri bune, nobile şi vechi din pivnita lui. Pe copilași îi lăsa să-i atingǎ barba, îi făcea să râdă şi le împărţea fructe.
Când s-a născut al doilea copilaș al nostru şi a venit la noi, uitase cartea de rugăciuni acasă şi nu avea după ce să citească rugăciunea de punere a numelui. M-a liniştit cu blândeţe şi drag şi a spus:,,Nu te îngrijora, cunosc duhul rugăciunii acesteia.” Şi a rostit-o pe loc, cu cuvintele lui, în rezonanța sufletului său mărinimos.
Uneori, ne trezeam că ne spune exact ce aveam nevoie să auzim, aşa, parcă din senin, şi făcea să dispară orice greutate.

Mihaela MAN
Biserica Sfântul Martin
Sucy-en-Brie, Franţa

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu

In viata, in momentele cele mai grele, Dumnezeu Iti intinde mana prin cei de langa tine.

Prin ’96, când la biserica română din strada Jean de Beauvais atmosfera devenise mai degrabă concentraţionară decât eliberatoare, sârma ghimpată îşi făcuse apariţia pe gardul bisericii, iar poarta se închisese pentru aproape toată lumea. Disperat că nu voi mai avea unde merge duminica la Sfânta Liturghie, am aflat că undeva, pe la Saint-Ouen- sur-Seine, e o bisericuţă unde se slujea şi în română.
Printre slujitorii francezi şi români, mi-a atras atentia imediat un diacon mai în vârstă, cu un accent de Marcel Pagnol şi cu un zâmbet ce îi umplea toată figura. Îmi amintea de un diacon în vârstă pe care-l văzusem cândva la biserica din Piaţa Amzei şi deodată tristeţea şi lipsa bisericii române au dispărut, mă simțeam undeva, în Bucureştiul părăsit de câțiva ani. Am făcut cunoştinţă cu toți cei de acolo, francezi, sârbi şi români, şi am aflat cum îl cheamă: diacre Georges. Trecuse de ceva vreme la Ortodoxie, el, care în tinereţe îşi petrecuse câţiva ani ca novice la La Grande Chartreuse! Mǎ impresionau ochii lui, care erau de o profunzime şi de o lumină ce reflectau o stare de beatitudine lăuntrică. În următoarele duminici, aveam să mă apropii din ce în ce mai mult de el. Am cunoscut-o și pe soția lui, Claire, care cânta la strană, şi pe cei patru copii ai lor. Mergeam dimineaţa să îl ajut înainte de Liturghie. Ajungea primul şi, meticulos, ca un adevărat slujitor-diacon, pregătea tot ce trebuie pentru sfânta slujbă. „Să fii primul în biserică!” mi-a spus într-o zi.,,Eu vin primul şi plec ultimul, aşa să faci şi tu. Vei vedea, când vor veni ceilalți, vor începe să vorbească, să se piardă în multă vorbărie inutilă; ascultă-i, dar nu pleca urechea, taci. Să nu intri în jocul nimănui. Fii cu Hristos doar. Pune şi neputinţele lor, ca şi pe ale tale, la piciorul crucii Domnului şi spune-i: «Privește, Doamne, toată murdăria asta, de care suntem vinovaţi, şi curăţ-o cu scump Sângele Tău!» Pune-ți toată încrederea în Hristos şi trăieşte cu El în inimă!”. Pe nimeni nu vorbea de rău, nu critica sau judeca:
„Fiecare va avea judecata lui, lasă-L pe Hristos să ia greutatea judecăţii”, îmi spunea.
Mă ajuta, dându-mi de lucru în diferite locuri şi situaţii. Câteodată, îmi dădeam seama că nu era absolut necesar pentru el lucrul pe care îl făceam, dar era un mod discret de a mă ajuta să îmi câştig decent existenţa. Colaborarea cu bisericuţa de la Saint-Ouen-sur-Seine a încetat dupa vreo doi ani, m-am apropiat de comunitatea ce se înfiripa în jurul ÎPS Părinte Mitropolit losif al Europei Centrale şi Meridionale, dar am continuat să ne vedem şi îi ceream adesea sfaturi.
Ne-am reîntâlnit peste câţiva ani, de data aceasta, eu eram diacon, iar el preot, hirotoniti amândoi de ÎPS Mitropolit losif.
Slujea în orăşelul lui, la Sucy-en-Brie, unde se fondase o comunitate franceză la care, evident, mergeau şi români. Slujeam din când în când cu el. Ca de obicei, ajungea primul şi aranja întreaga biserică pentru slujbă. Totul trebuia pregătit, pentru că slujea într-o capelă împrumutată de la comunitatea catolică, pe care o transforma în biserică ortodoxă şi pe care trebuia să o lase aşa cum o găsise!
Îmi amintesc o duminică de vară în care am mers să slujesc cu el în parohie. Ajunsesem anume cu puțin înaintea lui. Ca de obicei, încerca să-i menajeze pe cei din jur, făcând el ce era mai greu: ,,Bouge pas, bouge pas!” („Nu te mişca, nu te mişca!”), avea obişnuinţa să spună, cu dragoste părintească, şi te punea să faci lucrurile mai simple. Eram ruşinat, căci el avea peste 70 de ani, dar nu se lăsa. Uşor, uşor, credincioşii şi-au făcut apariţia, a început Utrenia, a făcut Proscomidia, iar căldura urca din ce în ce mai mult. Am început Liturghia, iar după primele ectenii, când am intrat în altar şi m-am apropiat de Părinte, am simţit un miros de transpirație. Era de mai bine de două ore înveșmântat în straie preoțești, pe căldură, după ce transportase tot materialul și aranjase biserica. Sunt sensibil la mirosuri, mai
ales la cel al transpiraţiei, şi mi-am zis în sinea mea: „Doamne, cum am să fac să suport mirosul de transpiraţie până la sfârşitul Liturghiei?”. Răspunsul nu a întârziat, iar peste câteva secunde, dinspre Părinte s-a răspândit un miros frumos de mir, care îl înconjura! M-am uitat daca nu e miros de tămâie, dar cădelnița era în cealaltă parte a altarului, iar tămâia arsese de mult! Mi-au dat lacrimile şi am înţeles lecţia pe care Domnul n-a întârziat să mi-o dea:,,Priveşte cine e omul de lângă tine!”. Pe toată perioada Liturghiei, parfumul bine mirositor nu l-a părăsit, iar eu, uimit şi ruşinat, mă simţeam purtat de rugăciunea Părintelui, atât de simplu și de umil în fața jertfelnicului.
Cu câteva zile înainte de naşterea lui la cer, am mers să-l văd la spital. În mare suferinţă fiind, el era cel care ne încuraja şi ne îmbărbăta. Era tare liniştit şi frumos, bucuros că pleacă să-L slujească pe cel pe care îl iubise atât de mult şi căruia îi dăruise viaţa: Hristos Domnul. Am citit
Paraclisul Maicii Domnului, cu Claire alături, iar Părintele era atât de prezent în rugăciune, încât atunci când Claire, înecată de emoție, pierdea şirul rândurilor, Părintele continua de pe pat rugăciunea, parcă deja de dincolo. Se gândea la ce se va întâmpla cu mica lui parohie, dar îşi punea speranţa în mila Domnului şi în lucrarea Vlădicii losif, pe care îl iubea şi îl respecta profund.
La câteva zile după naşterea lui la cer, am mers, împreună cu părinţii Nicolae şi Mircea, să îi pregătim trupul pentru îngropare. După patru zile de stat în camera funerară, la frigider, eram speriat de gândul că trupul îi va fi ţeapăn şi ne va fi greu să îl ungem cu untdelemn şi să îl îmbrăcăm. Dar, din nou stupoare: carnea îi era moale, fără rigiditate cadaverică, aşa că ne-a fost uşor să-l înveșmântăm. Parcă şi atunci ne îmbărbăta. După ce l-am înveșmântat în straiele preoțești, fața i s-a luminat ca pe vremuri: trupul cel dezgolit regăsise demnitatea preoțească!
Poate că am pierdut noi un Părinte, dar raiul a câştigat un Sfânt! Veşnică să-i fie pomenirea!

preot Octavian DABIJA

„La părintele Georges, toate erau simple şi intuitive şi mergeau spre pace”

Cu barba lui lungă şi albă şi cu energia unei vârste de două ori
mai mici, părintele Georges era uşor de remarcat. În predicile lui scurte, într-o manieră inepuizabilă, ne îndemna să ne lăsăm în grija Domnului şi a Maicii Sale. Mi s-a părut dintotdeauna că vorbeşte din experiență. Pe cât de simple îi păreau cuvintele, pe atât de mult mi-a luat să înţeleg măcar o parte dintre ele, pentru că la părintele Georges toate erau simple şi intuitive şi mergeau spre pace. Mi-am dat seama că, de fapt, dificultatea era în altă parte, el doar făcea aşa cum zicea: Îi lăsa Domnului grijile şi nu căuta să-L învețe el pe Domnul, ci se lăsa îndrumat. Asta îi dădea o bucurie de care era pătruns în permanenţă şi care se resimţea în exterior, revărsându-se spre semeni din prima clipă a primei întâlniri, cărora li se adresa întotdeauna ca unor prieteni vechi.
Când eram adolescent, mă întrebam câteodată: „Oare cum ar proceda cutare în cazul ǎsta?” Ei bine, acum, când am o întrebare, îmi zic:,,Oare cum ar proceda părintele Georges?” şi sunt bucuros că primesc în inima mea îndrumarea lui. Dumnezeu să-l ierte şi să ni-l lase îndrumător şi rugător pentru noi şi de acum înainte.

Gabriel TURINICI
profesor de matematică la Universitatea ,,Sorbona”

Părintele Geoges Belliers, chip al dragostei părinteşti

Eram – şi încă suntem – tare ataşați de Cripta de la Saint- Sulpice din Paris, Parohia Sfintele Parascheva şi Genoveva, unde soțul meu, părintele Nicolae Florea, fusese încă de la prima slujbă care se ţinuse. Venea, din când în când, să slujească cu tinerii noştri slujitori ai Sfântului Altar, un părinte francez, mic de statură: părintele Georges.
Eram tineri, cu dor de a dobândi prunc şi Domnul s-a milostivit şi am zămislit. Doar că bucuria că va veni prunc pe lume uneori era umbrită de fricile noastre pământeşti. Soţul meu mă vedea cum mă perpeleam: oare cum aş putea fi eu mamă, când mă simt în sine-mi mică, încă o copiliţă? Şi iată că, într-o duminică, după Dumnezeiasca Liturghie, fără să fi căutat eu cuvânt de încurajare, se apropie părintele Georges de mine, mă cuprinde de umeri şi, cu glas de adevărat părinte iubitor, îmi zice: „Spune-I Domnului toată frica ta, cheamă-L să trăiască El cu tine acestea şi toate vor fi bine!”. Atât mi-a fost de ajuns! M-am liniştit şi am început să-l spun Domnului, precum părintele Georges mǎ îndemnase, toată frica mea. S-au dus toate neliniştile. Sigur, părintele Georges ne purta înaintea Domnului, cu mâinile ridicate spre cer, cu privirea în sus, cu zâmbet cald pe buze.
Anii au trecut frumos şi un al doilea puiuţ era în burticică. Locuiam în puţini metri pătraţi şi chiar pe etajul nostru s-a mai scos la vânzare o cameră. Dar de unde să avem resurse? Pentru bancă era necesar să ai pe cineva care să asigure o garanţie. Părintele Georges a venit cu noi, a strâns actele care erau necesare, ne-a ajutat în mod concret, nu doar cu sfaturi. După alţi câţiva ani, a fost nevoie să ne mutăm din nou. Am găsit o căsuţă chiar în orăşelul unde locuia părintele Georges, la Sucy-en-Brie. Cred că vă daţi seama că şi de data aceasta

Monica FLOREA
sotia parintelui Nicolae Florea

BIOGRAFIE

Părintele Georges Belliers s-a născut la 27 decembrie 1932 la Réquista, în departamentul Aveyron, din sudul Franței. Tatăl său, Justin, era negustor, iar mama sa, Georgette, casnică. Aceasta s-a ocupat cu atenție de creşterea lui Georges şi a fratelui său, Roger, care era cu şapte ani mai mare.
Una dintre bunicile lui era foarte evlavioasă şi l-a încredințat, la moartea sa, în grija spirituală a unui preot catolic apropiat familiei.
La 20 de ani, a simțit o chemare a Domnului către mănăstire și a plecat la La Grande Chartreuse (este numele unei mari mănăstiri catolice, renumită pentru ritmul ei ascetic, asemănător celui din Muntele Athos). Aici a trăit ca frate timp de şase ani. După această perioadă, a fost trimis în lume şi s-a căsătorit, în 1961, cu Liselotte, având doi copii: Christian (1962) şi Nicole (1966).
Este momentul când părintele Georges şi-a reluat studiile de drept, lucrând în același timp în domeniul transporturilor, unde a fondat una dintre cela mai mari societăți de transport cu șofer din regiunea pariziană.
În anii 1970, o cunoștință i-a vorbit despre Biserica Ortodoxă şi a început să meargă la slujbele aces- teia. A trecut la Ortodoxie în 1973.
În 1980, a suferit marea durere, de a-şi pierde soţia.
S-a recăsătorit cu Claire în anul 1981 (părintele mărturisea că a simţit că Liselotte însăşi l-a încredinţat lui Claire după moartea sa) şi au avut împreună patru copii: Marie (1982), Anne (1984), Jean (1987) şi Pierre (1989).
A fost numit diacon la trei zile după căsătoria lui cu Claire şi a slujit astfel timp de 15 ani.
La data de 16 iunie 1996, a fost hirotonit preot de Preasfinţitul Siluan şi, sub îndrumarea înaltului Mitropolit losif, i s-a încredinţat parohia de la Sucy-en-Brie în 2003. S-a dedicat acestei parohii şi familiei sale până la moartea sa, în 17 decembrie 2020, la vârsta de aproape 88 de ani.

Slujba de inmormântare a părintelut Georges in biserica Sfinți trei Ierari din La Courneuve

Extras din „Chemarea Credințel”, mai-Iunie 2021